Imprimă această pagină

Vişeu de ieri

Vişeu de ieri
Evoluția Vișeului de Sus ca localitate urbană este legată nemijlocit de exploatarea lemnului și de caracterul multicultural al locuitorilor săi. O legendă locală povestește că localitatea ar fi fost întemeiată de un tăietor de lemne, a cărui fiu a murit lovit de un lemn în pădure. În amintirea fiului său, acesta a construit o biserică pe locul tragicului accident, iar în jurul bisericii ar fi crescut apoi și localitatea numită la început "Între Râuri", pentru că se întindea între râul Vișeu și Vaser.
Structura de locuire actuală prinde contur de prin 1770, dată la care, din ordinul împăratului Iosif al II-lea al Austriei se înființează la Vișeu și la Borșa centre de exploatare forestieră. Alături de localnici, sunt colonizați în zonă muncitori forestieri germani din comitatul Zips (azi în Slovacia). Aceștia se adaugă celor câteva zeci de familii de saxoni ce se stabliseră în zonă încă din 1743 și se ocupau cu mineritul. Alături de valurile ulterioare de coloniști germani (din Salzburg și Tirol în 1775, din Salzkammergut în 1776, din Gmunden în 1778 și din Bavaria în 1784), muncitorii forestieri vorbitori de germană vor constitui nucleul comunității de țipțeri. Majoritatea covârșitoare a coloniștilor germani erau de confesiune romano-catolică.

Încă din anul 1780, coloniștii încep să transforme localitatea, construind prima moară în partea de est a orașului, digul de la Măcârlău, înființează școala elementară a vistieriei din Vișeu de Sus (1788), iar în 1790 construiesc stăvilarul de la Făina. Tot în 1790 este constituită parohia romano-catolică din localiate iar în 1798 se deschide prima școală generală. Prima fabrică de cherestea din Vișeu de Sus este construită de țipțeri în anul 1809.

Stăvilarele care au fost construite la Macârlău și Făina erau puncte de plecare a plutașilor țipțeri pe Vaser și Tisa înspre Dunăre. Lemnul era adunat în stăvilarele cu apă, unde se formau plute, care erau conduse la vale pe jgheaburi. Se transportau cantități mari de lemne, echivalând cu 100 de vagoane de marfă pe calea ferată, banii aferenți acestor tranzacții regăsindu-se în Banca Regală din Vișeu, chiar înaintea reîntoarcerii țipțerilor din călătorie.

Odată cu venirea coloniștilor germani se intensifică exploatarea pădurilor, ocupațiile legate de această activitate devenind atractive și pentru locuitorii din împrejurimi sau din zone mai îndepărtate din comitatul Maramureșului, astfel că, teptat, în localitate se stabilesc și români, maghiari și ruteni, care combinau exploatarea lemnului cu creșterea animalelor. De la mijlocul secolului al XIX-lea se intensifică și migrația evreilor din Galiția, pe care îi gasim în toate păturile sociale, de la muncitori forestieri, până la meșteșugari și comercianți.

Așa se face că în perioada interbelică, populația orașului era una foarte diversă, atât din punct de vedere etnic, cât și confesional. La recensământul din 1930, Vișeu de Sus avea o populație de 7.760 de locuitori : 2.500 romano-catolici (germani si maghiari), 2.500 mozaici (evrei) 2.500 greco-catolici (români), restul erau ruteni.

Pe Valea Vaserului, țipțerii plantau molid, aveau grijă de pepiniere, defrișau păduri, trimiteau plute pe apă la vale până la Sighet, Vișeu și Borșa, construiau plute pe apă, construiau drumuri și poduri de lemn.

Butinarii și țapinarii, cum sunt numiți local muncitorii forestieri, lucrau la pădure în cursul săptămânii, în cabane numite "finlandeze", cu focul în mijlocul încăperilor și paturile dispuse radial, pentru a se încălzi și a-și usca hainele, având și o "căimăniţă", femeie care se ocupa cu prepararea hranei pentru muncitori. Aceștia coborau la oraș doar sâmbăta.

Lemnele erau tăiate de sus cu topoarele, "corhănite" pe jgheaburi cu apă la vale, adunate în stăvilare la Măcârlău și Făina, iar de aici, formate în plute, erau duse pe apa Vaserului și mai departe pe Tisa. Multe din obiceiurile coloniștilor țipțeri au fost preluate și de români. Astăzi de pe Valea Vaserului lemnul se transportă pe cale ferată îngustă.